Bună fetelor [>:D<] Astăzi o să citiți o altă poveste din cadrul provocării "A fost odată ca niciodată" [:)]
ANA-MARIA GURGU
Povestea unui cosmar
- Nuuuuu, nuuuuu!!! Nu se poate!! Fugi, salvează-te, te rog, lasă-mă pe mine!! Nici măcar nu mă cunoști!!"
- Fluturaș!! Fluturaș!!
Bunica o zgâlțâia de zor pe Fluturaș în speranța că aceasta se va trezi cât mai repede din coșmarul pe care-l avea.
- Fluturaș, trezește-te scumpo, nu e decât un vis urât... Hai Fluturaș, luptă-te cu somnul, hai...
Deodată, micuța ghemuită, tresare... Se trezește...
- Bunico, iar am avut coșmarul ăla!! Nu mai înțeleg nimic!! Ce sens au lucrurile astea pe care le visez?! Cine e......
Asa a inceput totul!
Eu ma numesc Ana dar mi se spune Fluturas, traiesc cu bunica mea de cand parintii mei au decedat intr-un accident cumplit de masina, cand eu aveam doar 3 anisori. Desi nu intelegeam mare lucru din ce se intampla atunci, cu cat am crescut cu atat constientizam ca atunci cand voi striga “Mama” sau “Tata” nu-mi va raspunde nimeni!
Am avut zile cand ma prabuseam psihic si fizic simtind disperata nevoie de imbratisarea mamei sau de alintul tatei, dar bunica a incercat sa ma protejeze si mereu a facut tot ce-i statea in puteri sa umple golul din sufletul meu cu toata iubirea ei. Nu am cuvinte sa-i multumesc pentru tot ce facut si face in continuare pentru mine. Sunt foarte norocoasa pentru ca o am in viata mea.
Anii au trecut si pot spune ca am avut o copilarie frumoasa, alaturi de prieteni, falsi sau adevarati, prieteni care au ramas, “prieteni” care au plecat…am incercat sa ma feresc cat mai mult de singuratate si am reusit! Datorita lor am reusit sa-mi formez in suflet un coltisor plin cu amintiri si sentimente frumoase si le multumesc, atat lor cat si lui Dumnezeu ca mi-au fost alaturi!
Am avut alaturi persoane de la care am invatat, care au contribuit la formarea mea, persoane care m-au ajutat sa-mi dezvolt personalitatea, persoane care m-au parasit si m-au dezamagit, care m-au mintit si m-au jignit si vreau sa multumesc in special acestor oameni “rai” pentru ca datorita lor azi sunt un om puternic, care stie sa-si aleaga prietenii!
Timpul trecea si viata mergea inainte asa ca incet incet ajunsesem la liceu…alta lume, alta etapa! Incepeam sa “studiez” iubirea. Auzisem de ea doar din filme si mereu imi intrebam colegele ce inseamna, pur si simplu ma facea curioasa acest cuvant…IUBIRE. Nu credeam ca exista…si daca exista cum se manifesta, habar nu aveam! Si totusi suna atat de frumos, atat de cald, inspira liniste…vroiam sa ma cuprinda in vraja ei, sa simt ca in viata totul e frumos atunci cand iubesti, asa cum citisem in carti, asa cum spuneau cei care se laudau ca exista!
Am inceput sa o caut, cu privirea, cu gandul…dar nu am gasit decat pasiune pentru lucruri minuscule dar cat de cat importante in viata unui om, dar am uitat de suflet….si am inceput sa caut cu INIMA!
Intr-una din zile intr-o pauza observ un baiat, nu avea nimic iesit din comun doar ca nu-mi puteam lua ochii de la el. Il vedeam mereu umbland in grupul lui de baieti “rai”. In primele zile nu am dat atentie dar fara sa-mi dau seama , faptul ca ma uitam la el in fiecare pauza devenea obisnuinta. Incepeam sa-l caut cu privirea prin scoala de cate ori aveam ocazia, ajunsesem sa merg in anumite locuri doar pentru el. Nu stiu cum sa explic acest sentiment, pur si simplu devenise un “drog” pentru mine!
Un drog care ma facea sa ma simt bine, chiar daca el nu ma cunostea, chiar daca nu am incercat sa vorbesc vreodata cu el, de cele mai multe ori ramaneam blocata gandindu-ma la … cum ar fi daca…as incerca sa vorbesc cu el, cum ar fi daca i-ar placea de mine…etc. Am reusit sa aflu ca il chema Marian si deja mintea mea o lua razna. Oare asta inseamna sa te indragostesti?
Nu stiam ce sa-mi raspund! Stiu doar ca imaginea lui o purtam mereu in suflet. Acel par saten inchis, de multe ori bine aranjat intr-o creasta cum se purta atunci, alteori pur si simplu lasat la voia intamplarii, deja ma imaginam plimbandu-mi mainile prin parul lui moale si sarutandu-i fruntea de cate ori isi punea capul in palmele mele. Ochii caprui si piercing-ul din spranceana stanga, ma faceau sa ma topesc de dragul lui! Avea ceva “dulce” in privire, de fiecare data cand se intampla sa treaca pe langa mine si sa ma vada, poate din intamplare, ma inroseam pe loc, iar binecunoscutii fluturasi nu intarziau sa apara, ma simteam in al noua-lea cer!
Aceste clipe frumoasa pe care eu credeam ca le traiesc doar datorita existentei lui se spulberau odata cu venirea serii.
De cateva luni, cred ca vreo 3, mai exact de cand am intrat la liceu…am inceput sa visez ceva care ma speria, ma ingrozea. Mereu eram trezita de bunica mea, care ma strangea in brate de fiecare data pentru a ma linisti.
Visam ca sunt intr-o masina, in masina bunicii mele…ea conducea, eram foarte fericita, ascultam piesele mele preferate si cantam de zori, fara sa-mi pese de nimic, cand deodata o alta masina intra pe contrasens si ne izbeste, masina alunecand pana pe merginea unei prapastii. Nu stiu cum, dar reuseam sa ies din masina si dezechilibrandu-ma eram pe punctual de a cadea in acea prapastie doar ca mereu ma prindea de mana un baiat, nu reuseam sa-i vad fata. Incerca din rasputeri sa ma tina si imi spunea:
- Orice ar fi nu iti voi da drumul, chiar de ar fi sa cadem amandoi!!!
Eu eram foarte speriata si cu ochii in lacrimi ii spuneam:
- Nuuuuu, nuuuuu!!! Nu se poate!! Fugi, salvează-te, te rog, lasă-mă pe mine!! Nici măcar nu mă cunosti!!"
Dupa aceste cuvinte mereu ma trezeam in bratele bunicii … speriata, inspaimantata de ceea ce se intampla.
Si de fiecare data acelasi vis cu acelasi final. Si totusi cine era acel baiat?
A mai trecut ceva timp, eu indragostindu-ma din ce in ce mai mult de Marian dar fara sa am inca acel curaj de a vorbi cu el. Ma multumeam sa fiu eu cea care il “vegheza”.
Ajungand acasa intr-o zi de primavara tarzie bunica mea tocmai se pregatea sa plece in vizita la o prietena foarte buna de-a ei si ca sa nu ma lase singura acasa, prefera sa ma ia cu ea. Mi-am facut repede bagajelul cu cateva prostioare asa doar ca sa nu ma plictisesc prea repede pe drum, pentru ca aveam de mers cu masina cam 3 ore. Am pornit, iar dupa aproximativ o ora intreb:
- Bunico m-ai mai adus vreodata pe aici?
- Nu iubita mea, e prima data cand vezi aceste locuri!
- Imposibil aceasta strada mi se pare cunoscuta…
- Prin acesti munti imposibil sa te fi adus!
O tacere se lasa si nici una nu mai spune nimic, dupa cateva minute de uitat pe geam am inceput sa strig:
- Bunico, opresteee opresteeeee!
Bunica speriata trage pe dreapta si observa ca eram schimbata la fata si speriata de moarte, nu stia ce sa-mi faca. Am rugat-o sa-mi caute niste apa si in timp ce ea cauta prin masina eu merg inainte vreo 30 de metri cand observ in fata mea cum are loc un accident, fug repede si fara sa-mi dau seama de prea multe lucruri…privesc spre marginea soselei, atunci am realizat ca se intampla exact ca in visul meu! Alerg spre marginea prapastiei si intr-o fractiune de secunde apuc sa prind de mana un tanar care tocmai era sa se prabuseasca in prapastie. Nu-mi venea sa cred cine era de fapt…Marian!
Socata de ceea ce se intampla mi-am dat seama ca acel cosmarul al meu, cel pe care il visam aproape in fiecare seara, de cateva luni bune, era o premonitie!!!
Mana incepea sa-mi transpire el striga spre mine sa il las, pentru ca voi cadea si eu…dar o voce din sufletul meu ma indemna sa-l tin cat pot de mult. Atunci l-am privit in ochii inlacrimati spunandu-i:
- Iti jur ca nu o sa-ti dau drumul, chiar de ar fi sa cadem amandoi!!!
- Nu, te rog, lasa-ma sa cad, salveaza-te, nici macar nu ma cunosti.
- Te cunosc destul incat sa lupt pentru ca noi, sa avem ocazia sa vorbim!
Dupa aceste cuvinte mi-am adunat toate fortele si crasnind din dinti am reusit sa-l trag atat cat sa poata pune piciorul pe margine si sa se ridice!
Bunica ajunsa si ea la locul accidentului suna la salvare urgent pentru celelalte doua victime!
In acest timp, Marian ma ia in brate ma strange cu toata puterea ramasa si imi sopteste:
- Tu esti si vei fi ingerul meu!
Am ramas profound impresionata de aceste cuvinte care si acum dupa 10 ani de la aceasta intamplare inca sunt gravate in mintea si in sufletul meu! Da, 10 ani au trecut de atunci si chiar daca acele vise au fost un chin groaznic pentru mine, ele mi-au adus toata fericirea pe care mi-o doresc, pentru ca sunt o mama fericita iar Marian este tatal copiilor mei!
In concluzie, totul se intampla cu un scop, lupta pentru ceea ce-ti doresti daca vrei sa fii fericit! Si daca pierzi un lucru nu este pentru ca nu il meritai, ci pentru ca exista lucruri mult mai bune pentru tine in aceasta viata!
Sfarsit!
Vă place?!
Vă pup [>:D<]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu